marți, 17 ianuarie 2012

Lectii+continut

Lectii:
1.    Temperamentul
2.    Caracterul
3.    Aptitudinile

Personalitatea reprezintă ansamblul structurat al predispoziţiilor înnăscute (ereditate, constituţie) şi achiziţionate (mediu, educaţie, reacţii la influenţă), ce determină o adaptare originală a individului la anturajul său (Norbert Silamy: Dicţionnaire de la psihologie). Personalitatea este elementul stabil al conduitei unei persoane, maniera sa obişnuită de a se comporta, ceea ce o diferenţiază de alta. Numărul circumstanţelor de care depinde personalitatea fiind nelimitat, fiecare persoană este o individualitate originală, care rămâne până la moarte subiectul devenirii sale. Expresia esenţei personalităţii o asigură originalitatea sa, care este dată prin ereditate şi prin caracterul unic al experienţei trăite. Fiecare persoană, deşi comparabilă prin structura sa psihologică cu semenii, este o individualitate unică, având un mod propriu, irepetabil, de a fi, a gândi, a simţi şi a acţiona.

1.    Temperamentul
Temperamentul este latura dinamico-energetica a personalitatii. Temperamentul exprimă modul de a se comporta al personalităţii umane, reprezentând forma existenţială a personalităţii, şi nu conţinutul acesteia. Ca urmare, nu se poate vorbi de temperament bun sau rău, acesta neexprimând valoare şi, astfel, permiţând manifestarea oricărui tip de temperament în oricare profesie. In cadrul temperamentului, determinatul ereditar al personalităţii se manifestă preponderent, ceea ce face ca aceasta să nu se modifice. Singura influenţă pregnantă pe care o exercită mediul social, împrejurările de viaţă, se maifestă în faptul că temperamentul poate fi mascat, controlat şi, într-o măsură, autocontrolat. Există patru forme tipice de manifestare temperamentală, dar personalitatea umană se regăseşte, mai ales, în forme intermediare, la intersecţia a două dintre temperamentele aflate în proximitate.
    Cele patru forme tipice de temperament sunt:
    - Coleric: reactiv, neastâmpărat, agresiv, excitabil, schimbător, optimist, activ.
    - Sangvin: sociabil, vorbăreţ, săritor, vivace, cu veleităţi de conducere, cu spirit de grup.
    - Flegmatic: pasiv, grijuliu, îngândurat, paşnic, controlat, demn de încredere, temperat, calm.
    - Melancolic: anxios, întristat, rigid, sobru, pesimist, rezervat, nesociabil, liniştit.
Temperamentul este manifestarea şi dezvoltarea particulară a tipului în plan psihologic şi comportamental.
Fiecare temperament prezintă avantaje şi dezavantaje. Este mai greu să formezi spiritul de disciplină, stăpânirea de sine, răbdarea, la un coleric, care este prin firea lui excitabil şi exploziv, nestăpânit şi nerăbdător, decât la un flegmatic care dispune de răbdare şi cumpănire naturală, este meticulos şi păstrează un ritm ordonat în tot ce face.
Necesitatea cunoaşterii apartenenţei temperamentale se manifestă în procesul de învăţare, de educaţie, fiind, spre exemplu, altfel construită "răbdarea" la un flegmatic faţă de un coleric. Chiar dacă nu prezintă contraindicaţii, se pare că temperamentele echilibrate, sangvin şi flegmatic, sunt mai frecvente la oamenii de ştiinţă.

2.    Caracterul

Caracterul este latura relational-valorica a personalitatii. Caracterul exprimă fizionomia spirituală a individului, modul său constant de a fi. Se compune dintr-un ansamblu de trăsături esenţiale şi calitativ specifice, care se exprimă relativ stabil şi permanent în activtatea omului. Acest ansamblu de trăsături exprimă atitudini stabilizate (pozitive şi negative) faţă de realitate şi se manifestă constant şi durabil în fapte de conduită şi valorile după care se conduce el (cognitive, afective, comportamentale).
    Caracterul exprimă latura de conţinut al personalităţii, fiind predominant determinat de factori dobândiţi, de educaţie; el exprimă instanţa de control conştientă a personalităţii şi se formează în timp. Sistemul de atitudini care formează caracterul are un conţinut bipolar, fiind pozitiv sau negativ.
    Sistemul de atitudini se manifestă:
    a. faţă de alţii (sociabilitate, sinceritate, corectitudine, spirit de echipă - inividualism, indiferenţă);
    b. faţă de sine (modestie, demnitate - îngâmfare, timiditate);
    c. faţă de muncă (hărnicie, punctualitate - neglijenţă, lene);
    d. în raport cu actele de voinţă (fermitate, hotărâre, perseverenţă).
În greaca veche cuvântul caracter înseamnă tipar, pecete, iar cu aplicare la om semnifică fizionomia (înfăţişarea) individului luat nu atât sub raportul chipului său fizic, cât sub cel al structurilor sale psihice, spirituale, pe care le deducem din modelul său propriu de a se comporta în activitate şi relaţii sociale. 
În sens larg, caracterul este un mod de a fi, un ansamblu de particularităţi psihoindividuale ce apar ca trăsături ale unui „portret” psihic global. Termenul de caracter ne apare ca sinonim cu cel de personalitate.
În sens restrâns şi specific, caracterul reuneşte însuşiri sau particularităţi privind relaţiile pe care le întreţine subiectul cu lumea şi valorile după care el se conduce.
În sistemul de personalitate, caracterul este în principal un ansamblu de atitudini – valori. La formarea şi afirmarea caracterului participă  judecăţile de valoare (ce e bun şi ce e rău), iar pentru felul cum se comportă este apreciat corespunzător(cinstit sau necinstit, sincer sau făţarnic, mincinos etc.). Caracterul este o formaţiune superioară la structurarea căruia contribuie trebuinţele umane, motivele, sentimentele superioare, convingerile morale, aspiraţiile şi idealul, în ultimă instanţă, concepţia despre lume şi viaţă. Un rol important revine modelelor culturale de comportament.
   Caracterul este apreciat după  calităţi caracteriale, cum sunt: omenia, bunătatea, hărnicia, sinceritatea etc., iar acestea nu depind de temperament.
Între caracter şi aptitudini distincţia este şi mai pregnantă. După modul cum el se raportează la activitate (atitudine favorabilă sau nu, hărnicie sau delăsare, conştiinciozitate sau neglijenţă) apreciem una sau alta din trăsăturile de caracter.
Atitudinea, ca trăsătură de caracter, nu poate fi determinată doar după o manifestare singulară. Nu poţi spune despre un tânăr că este mincinos, bătăuş doar pentru că în viaţa lui a minţit de câteva ori şi a participat în anume împrejurări la o încăierare. Este necesar să se urmărească mai multe situaţii din viaţa acelui tânăr, să se vadă dacă minciuna şi agresivitatea sunt o regulă pentru el, un nărav de care cu greu se poate dezbăra.
Profilul caracterial al fiecărei persoane constă în:
– Unitatea caracterului înseamnă a nu modifica în mod esenţial conduita de la      o etapă la alta din motive de circumstanţe, contrare principiilor declarate;
– Expresivitatea caracterului se referă la dezvoltarea a uneia sau a câtorva trăsături, care dau o notă specifică întregului. Caracterele expresive sunt cele clar definite, uşor de relevat şi dominante în raport cu situaţia în care se află;
– Originalitatea caracterului presupune autenticitatea în însuşirea şi realizarea anumitor valori, coerenţa lăuntrică a acestora, forţa lor morală, gradul lor diferit de dezvoltare şi îmbinare la fiecare individ, cu alte cuvinte, nota distinctivă a persoanei în raport cu alte persoane;
– Bogăţia caracterului rezultă din multitudinea relaţiilor pe care persoana le stabileşte cu viaţa socială, cu munca, cu semenii etc. Cei ce au preocupări şi relaţii înguste rămân indiferenţi în raport cu o serie de fapte şi evenimente, nu se angajează, nu participă, rămân izolaţi;
– Statornicia caracterului se realizează dacă atitudinile şi trăsăturile caracteriale au o semnificaţie de o mare valoare morală, aceasta fundamentând constanta manifestare în comportament;

3.    Aptitudinile

Aptitudinile reprezinta latura instrumental-operationala a personalitatii. Aptitudinile constituie un sistem operaţional superior dezvoltat, ce mijloceşte performanţe de nivel supramediu în activitate. Aptitudile arată, mai ales, ce poate individul, posibilităţile sale de acţiune şi mai puţin ce ştie. Referitor la determinanţii personalităţii, în aptitudini se întrepătrund dispoziţiile şi premisele naturale ereditare, cu factori de dezvoltare, rezultând o continuitate echilibrată dintre ereditate şi mediu. Semnele prezenţei talentului (ca o combinare originală de aptitudini) sunt date de precocitatea manifestării în interesul pentru o anume activitate, de calitate superioară a produsului realizat, de ritmul evoluţiei talentului şi, nu arareori, de factorul de succes. Aptitudinile interacţionează între ele şi, în anumite condiţii, se pot compensa. Se disting:
    - aptitudini generale, care se manifestă în egală măsură în diferite domenii de activitate. Dintre acestea menţionăm: inteligenţa, imaginaţia, spiritul de observaţie;
    - aptitudini speciale, care se manifestă cu precădere în anumite domenii de activitate: creativitatea ştiinţifică, intuiţia ştiinţifică, forţa de abstractizare etc.;
    Cunoaşterea empirică şi ştiinţifică (prin teste specializate) a aptitudinilor, are implicaţii, adesea definitorii, în selecţia şi orientarea profesională. Sistemul de aptitudini ştiinţifice la care vom face referiri, mai jos, poate răspunde în bună măsura la întrebarea privitoare la calităţile necesare pentru cercetare.
Aptitudinile se exprimă în calitatea activităţilor omeneşti în diverse domenii. Definind aptitudinile cuiva, răspundem la întrebarea: ce poate face omul respectiv în general şi în mod special.
Oamenii se deosebesc între ei după posibilităţile lor de acţiune. Acţiunile (practice, intelectuale, artistice, sportive etc.) sunt executate de diverşi indivizi la diverse niveluri calitative, cu o eficienţă mai mare sau mai mică, uneori foarte redusă. Desigur toţi oamenii normali pot executa diverse şi nenumărate activităţi. Interesează însă calitatea. Toţi pot să cânte, dar unii sunt deplorabili, iar alţii stârnesc admiraţie şi impresionează. De unde şi calificările fixate în limbă de „apt pentru ...” sau „inapt pentru ...”, prelungite prin termenii de aptitudine, inaptitudine sau capacitate, incapacitate, iar referitor la zestrea ereditară: dotat, nedotat.
Aptitudinea se demonstrează  prin reuşită în activităţi. Orice activitate se efectuează cu ajutorul unor mijloace sau instrumente. Faptul este evident în cazul acţiunilor practice şi tehnice. Una este un bisturiu în mâna unui om neîndemânatec şi alta în cea a unui chirurg talentat. Tot aşa am putut vorbi despre pensula pictorului, condeiul poetului sau ferăstrăul tâmplarului. 
 Aptitudinea arată ce poate individul, iar nu ce ştie el. 
În limbajul curent, se folosesc termenii de aptitudine şi capacitate, ca sinonime. Dicţionarul de psihologie face însă o distincţie între aptitudine, care rezultă dintr-un potenţial şi se demonstrează prin facilitatea în învăţare şi execuţie, şi capacitate, ca o aptitudine împlinită care s-a consolidat prin deprinderi, rezultate din exerciţiu şi s-a îmbogăţit cu o serie de cunoştinţe adecvate. Precocitatea manifestată prin surprinzătoare reuşite în muzică, pictură, coregrafie, matematică, indică aptitudini, dar numai după ce prin exersări  tânărul ajunge la rezultate remarcabile, se poate vorbi de capacităţi.
Clasificarea aptitudinilor: elementare ,simple şi  complexe.
Sunt simple sau elementare  aptitudinile care se sprijină pe un tip omogen de operare sau funcţionare. Astfel sunt:
- proprietăţile de tipul acuităţii vizuale, tactile, olfactive, de vedere în spaţiu şi orientare în timp, simţul ritmului;
- de reprezentare a obiectelor;
- proprietăţi ale memoriei, cum ar fi: volumul, trăinicia şi reproducerea;
- calităţile atenţiei, cum sunt: concentrarea şi distributivitatea.
Aptitudinile complexe sunt speciale şi generale. Sunt speciale acele categorii de aptitudini care mijlocesc eficienţa activităţii într-un anumit domeniu, cum ar fi: cântul sau muzica instrumentală, arta actoricească sau ramurile de artă plastică, sportul de performanţă, diversele domenii din agricultură, industrie, cercetare ştiinţifică. Aptitudinile sunt definite generale, când sunt utile  în majoritatea domeniilor de activitate. Exemplu, spiritul de observaţie, care, dacă este bine dezvoltat, ajută în toate activităţile (agricultură, domenii ale creaţiei artistice, etc.). Cea mai importantă şi autentic generală aptitudine este inteligenţa.
Aptitudinile generale nu pot înlocui aptitudinile speciale, ci le pot compensa într-o anumită măsură (mai ales în domeniul sportiv, artistic şi tehnic).

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu